Ediție PDF revăzută, Kantinomus Verlag, Tübingen, 2024, 19 pagini, 4,55 Euro
”Multă vreme acea ultimă idee a lui Noica mi-a rămas ascunsă în ungherele memoriei, până când, după aproape 11 ani, ocupându-mă de problema antinomiilor în Critica raţiunii pure a lui Kant, mi-am dat seama că acea distincţie infinitul înăuntru – infinitul afară aruncă o lumină salvatoare asupra mecanismului interior al antinomiilor. Kant surprindea acolo felul în care seriile deductive ale mărginirii sau nemărginirii lumii continuau la infinit, când afară, când înlăuntrul conceptului lumii ca totalitate inteligibilă.
Iată de pildă în prima antinomie, aceea în care se pune în cumpănă calitatea lumii de a fi mărginită sau nemărginită în spaţiu şi timp:
Dacă se pleacă de la ipoteza că lumea nu are un început în timp, înseamnă că până la lumea dată, prezentă, s-au scurs o infinitate de stări anterioare ale sale. Dar, spune Kant, o serie infinită de stări nu poate fi epuizată niciodată. În consecinţă, dacă nu ar fi avut un început în timp, lumea nu ar fi putut să ajungă niciodată până la starea ei actuală. Or, de vreme ce este dată, înseamnă că lumea a avut cândva un început.
Invers, dacă se pleacă de la ipoteza că lumea are un început în timp, înseamnă că este un moment anterior apariţiei lumii în care nu era nimic. Dar, spune Kant, lumea nu se poate naşte din nimic, orice stare a lumii trebuie să rezulte dintr-o altă stare a ei anterioară. În spatele oricărei stări date a lumii se deschide dintr-o dată o serie infinită de stări anterioare. În consecinţă, lumea nu poate fi decât infinită în timp.
Cu alte cuvinte, lumea, ca infinitate dată, este subminată de o infinitate de stări anterioare ale sale, care o pândesc din urma sa şi o determină să se închidă, să se replieze pe ipoteza că este finită. Infinitatea stărilor anterioare apare în exteriorul lumii date şi sfârşeşte prin a fi resorbită în interiorul ei, scoţând la iveală o lume finită, limitată în spaţiu şi timp. Invers, în ipoteza că lumea este finită, adică există un exterior al ei sau un timp anterior vid, infinitatea stărilor ei anterioare se revelează în interior şi sfârşeşte prin a fi proiectată în exteriorul lumii date, spulberându-i aparenta finitudine iniţială într-o infinită întindere în spaţiu şi timp.
Am analizat pe larg acest joc al antinomiilor în lucrarea Antinomia raţiunii pure şi paradoxele logice prezentată în 1998, la Universitatea de Vest din Timişoara, cu prilejul Simpozionului Internaţional „Logică şi otologie” (un fragment din această lucrare a fost publicat în volumul colectiv Logică şi ontologie, Editura Trei, 1999, îngrijit de profesorii Constantin Grecu şi Iancu Lucica). Aceeaşi relaţie (infinitul afară – infinitul înăuntru) este surprinsă şi în raportul dintre geometria euclidiană (cu infinitul afară) şi cea neeuclidiană (cu infinitul înăuntru), precum şi în multe alte situaţii onto–logice, în lucrarea mea mai recentă: Introducere critică, Editura Crates, Reşiţa, 2004.
*
Dar să revenim la om, aşa cum îi plăcea şi lui Noica, în spiritul unui pragmatism metafizic originar, kantian, căci orice demers metafizic care nu îşi găseşte un răspuns în firea omului şi a lucrurilor se risipeşte în van.
Antinomia raţiunii pure vorbeşte până la urmă despre om, nu despre lume. Depăşirea metafizicii nu trebuie să survină printr-un pas înapoi, către lucruri şi interesele noastre subiective, ca la Wittgenstein, adică prin relativizarea raţiunii, prin retragerea competenţei sale universale şi instituirea unei axiologii elective, statistice, într-un univers complet desacralizat, ci printr-un pas înainte, în care, cu tot cu idee, să te îndrepţi către lucruri şi să regăseşti acolo, în mic, ceea ce ai văzut că este valabil în mare.
Idealul cunoaşterii şi al înţelepciunii este să vezi Ideea cum palpită în oameni şi în lucruri şi, ca vechii greci, să ajungi să te porţi cu acestea cu un respect profund, ca şi cum în fiecare om şi în orice lucru ar locui un zeu (Fiinţa).
Va fi extrem de interesant de arătat cândva că acest mesaj este în substanţa sa profund creştin şi profund ecumenic şi că, în acest sens, metafizica ajunge în cele din urmă la o metapragmatică, adică la descrierea condiţiilor unei bune vecinătăţi a omului cu Dumnezeu, cu lucrurile din preajma sa şi cu lumea în care i-a fost dat să trăiască.
*
Mesajul nostru românesc în cultura universală pare a-şi fi găsit în sfârşit o expresie inteligibilă abia spre sfârşitul secolului XX. El ar putea fi acesta:…”
Kantinomus Verlag 